Publicat de 16 februarie 2019 de natalliaturcan

Cel mai ușor când mergi la teatru e să fii neutru. Să mergi la o comedie în care tu nu semeni cu niciun personaj, în care niciunul dintre ei nu-ți poartă numele, nu-ți spune gândurile, nu-ți fură istoria, nu-ți reamintește problemele. Dar ce fel de teatru este acela care nu te privește?! De asta e bine, curativ chiar, să mergi la un spectacol care te afectează, care-ți zgândără niște răni mai vechi și în timpul căruia te simți ca la medic, când  te doare, dar știi că e de bine. Așa m-am simți eu recent la spectacolul „Căldură în noiembrie”, jucat la Teatrul Național „Eugene Ionesco” în regia lui Petru Vutcărău.  

Yana Dobreva este un dramaturg de origine bulgară, de altfel acțiunea piesei Căldură în noiembrie se și întâmplă în Bulgaria, pe malul Mării Negre. Ea spune că viața ne oferă suficiente subiecte dramaturgice zilnic și vedem în scenă cum reușește, ca autoare, să le facă importante și adevărate prin firescul lor.

Cât privește povestea relatată în piesă, probabil e actuală în orice timp, al emigrării, globalizării și oricând. Oricând omul trebuie să facă alegeri pentru a trăi mai bine, mereu trebuie să sacrifice ceva și, de multe ori nu știe dacă ceea ce a sacrificat n-a fost cumva mai important decât ceea ce a primit. Nimic din jocul actorilor n-a fost prea mult sau prea puțin pentru a devia sau a distrage de la esența acestei povești. Pentru a discuta montarea este potrivit, după mine, să începem cu scenografia, semnată de Boris Golea. Una contruită în două planuri, acestea se intersectează și transmit energii și stări diferite. Începe spectacolul cu deschiderea unei mici cămeruțe la al doilea nivel, e îngustă, dar foarte luminoasă, iar Natalia Prodan, în rolul  tinerei, e plină de energie, de vise și de planuri mari, pornită să-și facă o viață de succes cât mai departe de orașul natal. La primul nivel, e tânărul îndrăgostit și fericit în liniștea lui interioară – Maxim Chiriac (văzut de mine, dar jucat în dublet cu Iulian Cujba). După mine, transmis și jucat cât se poate de natural și firesc. Un tânăr pe care ți-ar plăcea să-l întâlnești în realitate, să-l ai în preajmă, să-ți fie prieten sau doar vecin și să știi ce există undeva acolo, de parcă prin el se păstrează mersul firesc al lumii. Pe de o parte simțim tinerescul din camera îngustă a tinerilor, iar pe de altă parte liniștea, chiar pustietatea localului neschimbat în timp.

 

 

Intriga e una misterioasă și banală deopotrivă. O femeie cu niște ani în spate vine în fiecare sâmbătă aici, la aceeași masă – Elena – jucată nobil și grațios de Ala Menșicov. Nu știm nimic despre ea, dar simțim că ea e personajul cheie prin care vom descifra enigma. Totodată tânăra care n-o suportă tocmai pentru că n-o înțelege și ilustrează perfect acea „groapă” între generații, ne arată prin atitudine statutul actual al femeii.

Poate nu la fel de misterios, dar cumva nostalgic și parcă atins de o tristețe necunoscută încă, apare un străin, cândva om de-al locului, Alex, actualmente medic renumit – jucat responsabil și asumat de Emil Gaju. Simțim în acest personaj cum treptat ies la lumină cele mai ascunse dureri, iar evoluția stării sale spirituale e ca o reamintire a unei tragedii pentru un amnezic.

Există chiar de la început o senzație care nu-l lasă pe spectator să fie calm, să-și găsească locul, ca o prevestire a unei dureri copleșitoare. Senzația asta se adeverește, apoi se amplifică pe parcursul spectacolului, până inundă spațiul teatrului și parcă rupe ceva, parcă smulge din prezent o plagă a trecutului, pentru a nu-l mai repeta.  Merituoasă ideea și inspirația regizorului Petru Vutcărău de a monta acest spectacol, unul adăugat la lista celor bune și deosebite la Teatrul Național „Eugene Ionesco”. Fiecare rol e unul esențial. Nu există personaje secundare aici, e o împletire de stări, atitudini, caractere care arată lumea în miniatură, cu toate ale ei, complexă și incontrolabilă.

De fapt spectacolul nu e (doar) despre dragoste, rezistență, frică, visare, moarte, prietenie, devotament, sacrificiu, nici măcar despre emigrare, e despre om și destin. E un spectacol despre cât de multe ne putem asuma și cât suntem gata să plătim pentru visele noastre. E despre cum încă ne mai amăgim că am învins destinul, fără să știm cu adevărat unde am ajuns. Tot acest spectacol e despre himere și goana după ele, în care am uitat să mai trăim. Nu vă rămâne decât să vedeți piesa, în montarea aceasta sau oricare alta, pentru a deznoda în sinele propriu plasa în care ne prinde viața.

P.S.: Cine e Charlie?!

https://visumartis.wordpress.com/2019/02/16/nu-i-asa-charlie/?fbclid=IwAR0pKLnX4yr435gS3qSz1Qw5nR_AEE9YBJ8GnMuo_DiAxaK0rAv7GBUrD2c

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *